Dor de copilărie

Anii care trec peste noi ne spulberă inocenţa şi visurile. De multe ori ne preschimbăm, peste vârste, în cu totul altceva decât ne-am fi imaginat în vârtejul reveriilor copilăreşti. Şi, mai târziu, la ora nemiloasă a bilanţului, constatăm că nu aşa am fi vrut să arate, de fapt, existenţa noastră, dar că trecerea timpului ne-a transformat, împotriva propriei voinţe, în oameni care urăsc şi care umblă mai mult încruntaţi, care se ceartă mai mult decât zâmbesc, care strigă mai mult decât şoptesc, în făpturi pline de pizmă sau invidie, în fiinţe care pun mai presus banii decât dragostea.

Dor de inocenţă

Copilăria este limanul fericit la care ne întoarcem cu gândul atunci când ni se face dor de inocenţă. Chiar dacă uneori aurim cu gândul atât de mult amintirile primilor ani, încât ajung să aibă mai degrabă parfum de basm decât de realitate, ne face bine să ne revenim, când şi când, în epoca începuturilor, a visurilor încă nevisate, încă neuzate. Să-ţi împarţi jucăriile cu fratele tău pe care îl iubeşti, să-ţi aducă bunica o cană cu lapte cald înainte de culcare, să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu sărutul mamei pe frunte, să vină îngerii buni să-ţi vegheze odihna – sunt miracole a căror bucurie nu-ţi va mai fi dată niciodată peste ani, decât, poate, dacă la rândul tău ai devenit părinte şi bunic şi retrăieşti, prin sufletul pruncilor tăi, vârstele uitate.

Copiii refuză să ia în seamă avertizările părinţilor. Nu vor niciodată să înţeleagă la timp că vârsta inocenţei are graniţe ireversibile, că vor năvăli, odată cu vârstele, grijile întristările, dezamăgirile. Toţi copiii din lume gonesc timpul şi aşteaptă înfriguraţi maturitatea. Iar regretele târzii nu vor mai aduce niciodată puritate înapoi. Fratele tău mai mic, pe care l-ai ocrotit de toată răutatea lumii în primii ani de viaţă, s-a înstrăinat de tine peste ani sau chiar a ajuns să se judece cu tine într-un proces de moştenire.

Iar, dincolo de toate, cel mai dureros şi mai greu de îndurat vine revelaţia neîmplinirii propriului destin. Ai sperat că vei trăi o mare, o nebunească iubire care să-ţi împlinească viaţa, dar te-ai căsătorit până la urmă cu o făptură care, odată cu trecerea anilor, a început să se poarte ca şi cum te-ar urî. Şi atunci te întorc cu gândul la anii copilăriei, când visai că vei fi mare şi vei răsturna munţii, şi ţi se face dor să speri cu atâta tărie, încât să nu încapă loc de nicio ezitare, de nicio umbră de deznădejde.

Violeta Anghel
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 11, 1-15 IUNIE 2010

copyright lumeasatului.ro