Viaţa în ţara nimănui

Un anotimp tulbure. Cenuşiu chiar. Pâcla densă a neputinţei şi incompetenţei acoperă peisajul gri al unei Românii în derivă. Lumea a aţipit în nemişcare. Viaţa însăşi se zbate între falsele puncte cardinale ce doar sporadic mai amintesc de vremurile de odinioară. Economia şi, odată cu ea, normalul au înţepenit într-o nemişcare fără nicio speranţă.

Repausul aleşilor

Legislativul e în repaus. Unul asumat, impus de politica unor politicieni de ocazie. În consecinţă, guvernul se zbate precum peştele pe uscat. Asumarea răspunderii, o procedură cel puţin discutabilă, naşte monştri. Legi cardinale pentru vieţuirea unei naţiuni devin peste noapte hârtii de pripas. Între timp, vlădica aruncă anateme. Vina e a celor care se încăpăţânează să trăiască în România. „13 milioane de asistaţi“ a devenit axioma favorită a decidenţilor. Între timp, gloata, mulţimea se zbate pentru pâinea de fiecare zi. Mâine, viitorul adică, nu are, nu are niciun contur.

Haosul atotcuprinzător

O lege scrisă astăzi este corectată cel târziu a doua zi, după cum o dictează interesele samsarilor internaţionali. Ceva ce altădată era socotită situaţie inacceptabilă a devenit în prezent politică de stat. România a devenit fieful predilect al grupărilor mafiote. Banii luaţi cu camătă dictează starea naţiunii.

În esenţă, istoria se repetă

Cândva, pentru orice edict se mergea la înalta poartă. Mai apoi, la consilierii sovietici. Acum, la cei ai FMI. Salarii, educaţie, sănătate, ziua de mâine ori timpul probabil trebuie să poarte girul celor cu teancul de euroi. Între timp, aflăm, înfeudarea României poartă miza susţinerii finanţelor de pe aiurea. Amurgul omului e înnourat de veşti bulversante. 100.000 de salariaţi trimişi în bejenie. Posibilitatea, deloc imposibilă, de a impozita orice venit, dar mai cu seamă pensiile sub 1.000 de lei. Salariul minim – 670 de lei.

Satul se umple de capre râioase

În ceea ce priveşte satul, cui, ce-i pasă?Agricultura a devenit de ani buni „capra râioasă“ a economiei româneşti. Decidenţilor, şi aşa cu suflet de venetici, li se pare că nu merită. Deşi criza alimentară este o realitate. Deşi proletarizarea ţăranului român a tras carul unor venituri certe şi necesare în glodul drumului. Lumea, ca lume, adică cea cu materie cenuşie în sipetele gândirii, investeşte. Investeşte masiv chiar în agricultură.

Biruri peste biruri

Între timp, în ce ne priveşte, jubilăm că importul produselor agroalimentare a scăzut în ultima lună la 50% din consum. Numai că, o altă statistică, chiar cea oficială, arată că inflaţia a atins zece procente, iar puterea de cumpărare a naţiei a scăzut cu peste 30% într-o singură lună. Şi aceea, nota bene, de toamnă! TVA-ul împins la absurd de disperarea unor decidenţi fără calificare economică a lărgit „gaura neagră“ a evaziunii fiscale. Se fură mai abitir decât odinioară în codru. Evaziunea în economia agrară, şoptesc gurile rele, atinge 70% din datoriile către stat. Aşadar, România, încotro? Fiindcă, dacă „criza economică“ trebuie să ne trezească minţile, gândirea şi conştiinţele, în realitate, se dovedeşte, ne-a cam amorţit fiinţele. Totul, dar absolut totul se explică cum că, dacă aşa ne-a fost dat, ce putem face noi, cheltuim cât avem. Cât despre ţară? Consens deplin. Nu e a noastră şi nici a urmaşilor noştri. E ţara nimănui!

Gh. VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 23, 1-15 DECEMBRIE 2010

copyright lumeasatului.ro