Eşelniţa, pariu cu turismul

Numele comunei Eşelniţa din judeţul Mehedinţi, în mod paradoxal, nu a fost legat de destinaţia turistică de excepţie de pe Defileul Dunării, Cazanele Mici, parte a Rezervaţiei naturale „Cazanele Dunării“. La fel ca peste tot în Parcul Natural „Porţile de Fier“ (delimitat aproximativ ca şi Clisura Dunării, de la Valea Nerei până la Gura Văii), peisajul este dominat de unicităţi, un fel de muzeu natural în aer liber. Eşelniţa poartă, ca mai multe localităţi din cursul Dunării, şi un alt destin, acela de fi strămutată prin anii 1968-1970, după ce comuna a fost inundată prin construirea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I.

Comuna bănăţeană Eşelniţa, trecută prin ocupaţia otomană şi austro-ungară, este atestată documentar din 1484. Ea a fost însă configurată aşa cum arată astăzi prin strămutarea completă a satelor Eşelniţa şi Ogradena, din apropierea Dunării, după inundarea vetrelor vechi, survenită odată cu edificarea Sistemului Hidroenergetic Porţile de Fier I. Comuna are un singur sat, cu 926 de case, 3.110 de locuitori – români, rromi, cehi, nemţi, sârbi şi ruşi – şi o suprafaţă de 16.402 ha.

Întreaga comunitate rezultată după strămutare şi-a menţinut unitatea şi identitatea prin nedeile de Sf. Ilie şi Adormirea Maicii Domnului. De altfel, Eşelniţa este sigura aşezare cu două nedei, fiecare sat dislocat ţinând să-şi aducă sărbătoarea pastorală, cu nuanţe spiritual-creştine, aşa cum a pomenit-o de la înaintaşi. Foarte interesant este şi un alt aspect: la strămutare, familiile au primit câte un lot de 370-400 mp, cu lăţimea de 12 m.

Oamenii nu au vrut însă să-şi construiască locuinţele altfel decât le-au avut în vatra veche, în stil bănăţean sau cărăşean, cu influenţă austro-ungară. Casele au o arhitectură repetată sau multiplicată: o intrare specifică, denumită „sub poartă“, două camere şi curtea interioară. Aşezarea copiază mai degrabă caracteristicile unei aglomerări urbane, rezolvată într-un cvartal cu 14 străzi mari şi late. Într-un fel, tot răul spre bine; infrastructura rutieră şi utilităţile (apă şi canalizare, deoarece gazeificarea nu este deocamdată posibilă) chiar au putut sau vor putea să acopere localitatea integral.

Primarul Ioan Ciucu şi viceprimarul Ioan Dulamă fac echipă la primăria Eşelniţa din anul 2000. Activitatea celor doi, sintetizată în cifre, arată în felul următor (sunt cuprinse şi proiectele 2010-2013, ca sursă de finanţare asigurată):
• buget anul 2000 - 2 miliarde de lei vechi;
• buget anul 2011 - 96 miliarde de lei vechi, inclusiv finanţările europene;
• apă –canal, proiect de 2,3 milioane de euro, executat;
• branşamente apă-canal, fonduri de mediu, 1,9 mili­oane de euro;
• asfaltare 8 km de străzi, program MDRT, 2,5 milioane de euro;
• program transfrontalier România-Bulgaria, apărare de mal, 6 milioane de euro şi pentru situaţii de urgenţă - 640.000 euro;
• proiect reabilitare uzina de apă - 600.000 de euro.

Alte proiecte aflate în lucru: sistem de încălzire cu energie regenerabilă la şcoală, grădiniţă, centrul cultural şi dispensarul uman; amenajare drumuri agricole (1 milion de euro).

De ce nu se poate trăi din agricultură

Locuitorii din comună nu trăiesc din agricultură. De ce, ne-a spus primarul comunei, ing. Ioan Ciucu: „Din totalul suprafeţei comunei, numai 235 ha se regăsesc în vatra satului. Dispunerea caselor nu le permite oamenilor să amenajeze un sector zootehnic nici măcar pentru consum propriu. De fapt, zootehnia nu este prezentă, agricultura fiind legată doar de pescuit şi ceva culturi pe suprafeţe izolate. Extravilanul înseamnă în cea mai mare parte păduri, 85% din teritoriu, iar restul reprezintă păşuni, fâneaţă şi rar arabil, ocupat cu porumb sau cartof. Eşelniţa nu a fost cooperativizată, deci nici nu s-a luat şi nici nu s-a dat teren, după 1990, proprietăţile fiind consfinţite în cartea funciară din vremea ocupaţiei austro-ungare.“

Locuitorii trăiesc din turism, pescuit (sunt 20 de pescari autorizaţi), comerţ în 21 de magazine, 80 de persoane au plecat definitiv din ţară, 100 sunt la muncă în străinătate, doar cei 660 de pensionari au totuşi un venit asigurat şi mai sunt, în afară de şomeri, şi 420 de persoane care primesc venitul minim garantat (în majoritate rromi asimilaţi perfect colectivităţii). Sunt ocupaţii insuficiente, se vede bine, pentru a asigura un trai lipsit de griji.

Turismul, singura soluţie pentru prosperitatea localităţii

În aceste împrejurări, administraţia publică şi-a concentrat întreaga atenţie înspre turism. Eşelniţa dispune de un cadru natural de o forţă excepţională. În zona de pe Clisura Dunării s-au construit 241 de case de vacanţă şi 20 de pensiuni, infrastructură care asigură, deocamdată, 319 locuri de cazare. Doar două pensiuni sunt ale unor locuitori din comună. Restul sunt investitori din Timişoara şi Craiova. Primarul Ioan Ciucu ne-a prezentat planul pe care-l are pentru a forţa dezvoltarea turistică: „Înspre Cazanele Mici, unde aţi văzut toate construcţiile noi, nu mai sunt multe terenuri. Dar am deschis frontul spre Orşova, unde anticipez că sunt posibilităţi pentru a dubla capacitatea de cazare în pensiuni. Turismul va fi legat de Dunăre, însă nu neglijăm deloc să includem programe care să ne conecteze la turismul din Mehedinţi şi Caraş-Severin.

În acest scop suntem parteneri ai Asociaţiei de dezvoltare intercomunitară «Cazanele din Mehedinţi» şi ai Grupului Local-Dunărea. Am înfiinţat apoi Centrul local de informare şi promovare turistică, iar în parteneriat cu Serbia, un centru internaţional de afaceri, care se va axa tot pe dezvoltare turistică. Avem un proiect cu MDRT, de promovare turistică, în valoare de 240.000 de euro, denumit «Clisura Dunării - Eşelniţa, obiective cu potenţial neexploatat la adevărata valoare», iar Consiliul Judeţean Mehedinţi dezvoltă un parteneriat public-privat pentru activităţi de agrement pe Dunăre.

“ Comuna îşi va pune în valoare şi câteva obiective necunoscute publicului larg: Casa Grigore, o locuinţă ţărănească unde sunt expuse diverse obiecte, un fel de mărturie a trecutului; Muzeul Parohial, operă a preotului Sever Negrescu, cu o colecţie a obiectelor de cult recuperate din zonele strămutate (uşa împărătească de la altarul fostei Mănăstiri Mraconia, cărţi şi icoane vechi de peste 250 de ani, tomuri din arhiva Protopopiatului Mehadia, 12 volume ale lui Andrei Şaguna, îmbrăcate în piele de căprioară, icoane rare în goblen, lucrate cu fir de aur etc.).

Pe de altă parte, cele două nedei, un model de multiculturalism etnic, deja cunoscute în vestul ţării, vor fi „îmbogăţite“, cât să devină la fel de faimoase ca alte serbări câmpeneşti din ţară. Eşelniţa va mai semna un progres după aderarea Serbiei la UE, clipă în care localităţile de pe cele două maluri ale Dunării vor putea dezvolta mai multe proiecte turistice comune, deja discutate cu omologii din ţara vecină.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2011

copyright lumeasatului.ro