Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

FOCUL VEŞNIC VIU AL NATURII MĂIASTRE (III)

Admirat dintotdeauna de localnici şi de toţi cei care se aventurează până aici, în satul Terca, focul viu este ca un veritabil blazon al comunei. Gazele naturale ies din pământ la suprafaţă prin crăpăturile pământului şi ard cu o flacără vie, puternică, de peste un metru şi ceva înălţime şi nu se stinge niciodată! Noaptea, focul viu apare vizitatorului ca un veritabil miracol, care luminează până hăt departe.

O lucrare de referinţă

Despre toate acestea şi despre multe altele ne vorbeşte profesoara pensionară Elena Buzea Abagiu, în cartea sa „Lopătari, ţinut de legendă“, în fapt o cuprinzătoare monografie a comunei. Ea arată, cu sfială, cum au fascinat-o locurile natale „picurându-i în suflet trainice sentimente de dragoste şi preţuire a plaiurilor din care s-a ridicat“. Doamna profesoară ne mai spune – evident – în carte, ceea ce n-a fost prea greu să ne şi convingem, că oamenii locului sunt din fire paşnici, harnici şi primitori, bucuroşi de oaspeţi, dar şi cei mai renumiţi dansatori de pe Valea Slănicului. Aşa cum, de altfel, observa şi scriitorul buzoian Nicolae Peneş în prefaţa cărţii amintite, generaţii şi generaţii de copii au deprins aici cântul şi jocul bătrânesc de la mulţi dintre învăţătorii satului. Ca să nu mai vorbim şi despre meşteşugul confecţionării straielor lor, de o frumuseţe aparte, cu desene şi culori vii, venite parcă din lumea îndepărtată a dacilor.

Marele legământ

Despre viaţa de azi de aici, despre şansa dezvoltării viitoare a comunei, dar, mai ales, ce anume îi ţine aici, acum, pe cei aproape 5.000 de locuitori, să-l ascultăm pe profesorul Vasile Lefter, primarul din Lopătari: „Pe noi ne leagă totul de natură, de pădure, de izvoarele trecutului...“. Vasile Lefter ni se înfăţişează ca un om înalt, vânjos, vesel şi vorbăreţ. Este primar doar de doi ani şi ceva. Până atunci a fost, ani în şir, profesor şi director al Şcolii generale de centru. Vrea să-şi lege numele de o istorie mai nouă a comunei, dornic de a da o nouă înfăţişare acesteia. Cu facilităţi tipic europene: apă, canalizare, salubrizare, edificii noi, dar şi cu un turism dezvoltat. „Acum, în 2010, bem apă tot de la fântână, apă bună, de la numai şase metri. Mai captăm şi ceva izvoare. Dar nu ne ajunge şi pentru baie şi pentru bucătărie, deopotrivă pentru exigenţele turiştilor, care ne calcă tot mai des pragul. Avem proiecte eligibile pentru apă - canal şi salubrizare. Un proiect integrat pe cinci componente, de 2,5 milioane de euro. Nu s-a obţinut finanţarea!

Înfruntând stigmatul sărăciei

Stăm însă la rând şi tot aşteptăm. Trebuie să reuşim, să scăpăm cumva de sărăcie şi să ieşim din anonimat. Până atunci ne gospodărim bine pământul, păşunile şi, mai ales, pădurile. Avem azi în comună nu mai puţin de 60 de gatere. Se fabrică cheresteaua de brad, schimbată şi azi, în târgul comunal de duminică, la troc cu cereale şi alte produse agricole. Duminica găseşti la noi aici cam tot ce vrei, adus acasă şi la preţuri accesibile. În acele zile de duminică, populaţia comunei aproape că se dublează! Prin modernizarea unor drumuri, azi se ajunge ceva mai uşor pe la noi.“ Primarul ne mai spune că oamenii nu o duc chiar rău pe criză. Chiar dacă aproape jumătate dintre ei sunt pensionari agricoli, doar 36 de inşi primesc ajutor social. Cam toţi au multe animale în gospodărie, unii chiar şi câte o sută-două-trei de oi. În sat descoperi zeci de autoturisme. Unii au chiar şi Internet. Case noi sunt aproape un sfert din cele 1.800 de gospodării. „Avem şi câteva sute de cai de munte, tractoare – continuă primarul. În plus, există un număr mare de firme, de magazine. Nu avem aici navetişti. Cadrele didactice şi funcţionarii sunt localnici. Pentru viitorul imediat, iată, avem în derulare un proiect pe probleme sociale – un centru special pentru copiii cu probleme – de la noi şi din comunele vecine: Chiliile şi Mânzăleşti.“

Pământul şi animalele

„Bogăţiile solului şi ale subsolului sunt mai bine puse în valoare. Până atunci sporim efectivele de animale: oile vor depăşi 3.000 de exemplare, vacile vor atinge aproape 1.000. Plus boii de muncă. Acum există peste 300 de care cu boi. De altfel, acestea sunt cam singurele mijloace de transport al fânului, lemnului şi al altor produse pentru condiţiile noastre.” Iată dar că drumul la Lopătari a meritat. Merită să-l parcurgeţi şi dumneavoastră, stimaţii noştri cititori! Este un adevărat ţinut de legendă. Veniţi aici chiar şi numai pentru a vedea focul viu! Aşa cum a făcut-o Alexandru Vlahuţă! Şi eu acum.

Cristea BOCIOACĂ
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 2, 16-31 IANUARIE 2011

Vizualizari: 856



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI