Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Dor de Mocăniţă

Munţii stau tăcuţi asemeni unor entităţi îngheţate. Se lasă uşor acoperiţi de fulgii mari de nea, iar imaginea crestelor sălbatice, împădurite sau dezgolite, fie de vremuri fie de mâna necugetată a omului, se transformă în basm. Liniştea este atât de pătrunzătoare, încât poţi auzi scâncetul cuibarelor frânte sub povara zăpezii. De departe, de undeva dintre stâncile migălos sculptate de timpuri, se aude un şuier apăsat.

Cu fiecare clipă devine din ce în mai clar, până când de dincolo de lespezile munţilor se arată Mocăniţa. Imaginea ei este feerică, chiar dacă merge alene, ca un bătrân fără toiag. Şi totuşi puterea ei de altădată se simte la fel de pronunţată în semnalul cu care îşi anunţă prezenţa. Rând pe rând, vagoanele ei trec lăsând în urmă „parfumul“ anului 1932.

Singura cale ferată forestieră a Europei

Istoria Mocăniţei este fascinantă, dar oamenii care o cunosc sunt foarte puţini. Motiv pentru care doamna Ioana Coman, reprezentant al turismului în cadrul Căilor Feroviare Forestiere Vişeu de Sus, ne va purta într-o incursiune în trecutul îndepărtat al trenului cu abur.

În jurul anului 1932, căratul buştenilor spre centrele de prelucrare se făcea pe apă, cu ajutorul plutelor. Erau însă şi regiuni în care realizarea acestui lucru era imposibilă. Valea Vaserului din zona Vişeului era unul dintre locurile în care firul apelor nu putea fi folosit pentru transportarea buştenilor.

Aşadar, pentru a înlesni această muncă, este construită calea ferată forestieră, perioadă în care este pusă în funcţiune şi Mocăniţa. De altfel, astăzi calea ferată de pe Valea Vaserului, datorită faptului că este încă folosită în scop industrial, dar şi turistic, este ultima de acest fel din Europa.

În dizgraţia neoreformatorilor

Mocăniţa şi-a pierdut din drepturi, şi asta pentru că rareori mai este folosită ca tren de producţie. Atunci când se întâmplă totuşi acest lucru, pleacă la drum spre pantele abrupte cu vagoanele goale, iar la întoarcere, atunci când vagoanele sunt pline, alunecă la vale sub greutatea lor.

Motivele ce au determinat scoaterea ei din circuitul economic ţin în mare parte de asediul la care au fost supuse căile forestiere ferate odată cu decăderea regimului dictatorial. Şinele au fost demontate, iar multe dintre locomotive şi vagoane au fost transformate în grămezi de fier vechi.

Unele dintre relicve sunt găzduite în pavilioanele marilor muzee străine pentru a delecta privirea occidentalilor şi pentru a prezenta copiilor lor fragmente din istoria noastră. De mâna păgână a demolatorilor a scăpat, după cum ne-a mărturisit doamna Coman, o singură Mocăniţă de utilitate economică. Cea de pe Valea Vaserului. Acolo unde, parcă neştirbită de trecerea vremurilor, îşi aşteaptă acum pasagerii.

„Măriuţa“, în pragul centenarului

Fără să fim conştienţi de asta, avem în ţara noastră unul dintre puţinele monumente tehnice şi culturale din lume. Deşi calea ferată aparţine statului, de întreţinerea ei se ocupă operatorul de transport privat RG Holz-Company.

Dacă românii nu se dovedesc foarte interesaţi de acest adevărat vestigiu al ţării noastre, străinii au intuit valoarea incomensurabilă a acestor adevărate piese de muzeu. În urmă cu patru ani, fundaţia elveţiană „Hilfe für din Wassertalbahn“ a derulat un proiect de restaurare a loco­mo­tivei istorice 764.211, denumită şi Măriuţa, Orstein &Koppel, Berlin, cu anul de fabricaţie 1910, care va împlini în curând 100 de ani. În anul următor, aceeaşi fundaţie a achiziţionat locomotiva 764.421, fabricată în Reşiţa, în 1955.

O plimbare în plină sălbăticie

Sezonul de funcţionare a Mocăniţei începe odată cu luna mai şi se termină în octombrie, dar uneori se fac şi excepţii. Cei care vor să facă o plimbare în sălbăticia munţilor impozanţi la bordul Mocăniţei trebuie să ştie că punctul de plecare este din Gara Vişeu de Sus. De aici, Mocăniţa parcurge drumul de-a lungul râului Vaser.

Pe traseu puteţi admira casele vesele ale moroşenilor, după cum ne spune doamna Coman, şi peisajele inedite asupra cărora omul nu şi-a pus amprenta. După două ore de mers, Mocăniţa se opreşte în staţia Paltin pentru a staţiona o vreme. Preţurile biletelor diferă în funcţie de sezon.

În perioada de vară, când cererea depăşeşte oferta, preţul biletului pentru adulţi este de 45 lei. Plecarea din gară se face la ora 8 dimineaţa, iar revenirea este după-amiaza, în jurul orei 14.

După o plimbare cu Mocăniţa, este aproape imposibil să nu te cuprindă nostalgia şi să nu te gândeşti la viitor.

Vremurile se aştern degrabă peste noi, iar dacă până acum soarta a fost bună cu Mocăniţa, ce va fi de acum încolo nu se ştie. Un lucru este clar: ea va fascina întotdeauna turiştii, fie ei români sau străini. În asta stă de altfel şi şansa ei de supravieţuire, în dezvoltarea unei infrastructuri turistice care să promoveze tot ce a avut România de-a lungul istoriei.

Laura Dobre
REVISTA LUMEA SATULUI, 16-31 DECEMBRIE 2009

Vizualizari: 714



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI