Despre sat, cu dragoste şi amărăciune

Acasă, la ţară, am învăţat că munca este ceva obişnuit, în firea lucrurilor. Înainte de a pleca la şcoală spărgeam un coş mare cu lemne, le puneam frumos la locul lor; părinţii mei aveau treabă, fiecare se ocupa de ceva, numai frăţiorul meu, pentru că era mic, lenevea lângă sobă.

„Vacanţele de vară, de care îmi aduc aminte cu emoţie, mi se păreau lungi şi pline de farmec. Mergeam la bunici, în satul Carvăn, care era aproape de comuna în care locuiam noi, Băneasa, şi munceam la fermele pomicole şi viticole. Culegeam şi făceam planuri cu banii: să-mi cumpăr o chitară. Fiecare copil din echipa noastră avea un vis, o dorinţă. Rareori reuşeam să facem ce ne-am propus, dar rămâneam cu bucuria de a lucra ceva cu importanţă, ne simţeam în rândul oamenilor mari, care – zău – păreau fericiţi.“

- Aşa îi vedeam noi pe părinţi, pentru că nu i-am auzit plângându-se, aveau tot ce le trebuie, nu cerşea nimeni, nu fura nimeni din ograda vecinului pentru că de mâncare nu murea nimeni… Oamenii aveau unde să locuiască, aveau cuibul lor, copiii mergeau la şcoală, de sărbători toţi erau veseli şi cu bunătăţi pe masă. Sigur, aveau şi ei necazuri, probleme dar pe noi, copiii, nu ne atingeau.

- Cum a ajuns fetiţa care se visa cântând la chitară una dintre marile sportive ale lumii?

- La şcoala noastră din Băneasa am avut un profesor de sport, pe domnul Perceag, care ne-a insuflat dragostea pentru competiţie, pentru victorie. În clasa a zecea am plecat la liceu la Constanţa. Trei dintre colegele mele erau în echipa de canoe, la domnul antrenor Ionel Raţă. Mai aveau nevoie de o coechipieră, aşa că m-au luat cu ele la antrenament. Privindu-mă cum lucrez, domnul Raţă a spus: „Fata asta va ajunge în lotul olimpic.“ Era în anul 1983. Un an mai târziu eram în lotul olimpic! Ce a urmat ştiţi: competiţii, premii internaţionale, medalii de aur, lauri, dar şi eşecuri.

- În 1990 v-aţi întors acasă, la Băneasa, şi împreună cu soţul, Sorin Hertea, campion la lupte greco-romane, aţi început o afacere.

- Ne-am gândit la agricultură pentru că eu sunt de la ţară, pentru că avem părinţii acolo. Am luat în concesiune un lac, am făcut şi legumicultură pentru că în localitate exista o fabrică de conserve, am avut şi o moară, am deschis şi un restaurant… Ne-am asociat cu un cunoscut, am muncit zi şi noapte să punem afacerea pe picioare. Noi, oameni corecţi, învăţaţi să ne respectăm cuvântul, să nu trişăm, am avut parte de eşecuri care, în condiţii normale, nu ar fi fost posibile. La sfârşit de carieră şi început de altă profesie am avut parte de nişte lecţii de viaţă care ne-au uimit.

Ne-am lovit de o legislaţie încurcată, de piedici la bancă, de funcţionari care nu puteau să explice limpede ce avem de făcut, de lucrători necinstiţi. Nu s-au gândit că dacă nouă ne merge rău, le merge şi lor… Erau învăţaţi ca la Stat: să muncească de ochii lumii, să fure ceva, să nu le pese de ce lasă în urmă.

Foarte greu am reuşit să formăm câteva echipe permanente, în care să avem încredere. Loc de muncă este pentru mai mulţi, numai că o bună parte dintre cei care n-au să pună pe masă pâine pentru copii preferă să trăiască din alocaţii, din ajutorul social.

- Cât vă ajută spiritul sportiv în această competiţie făcută parcă pentru a pierde?

- Ne ajută, efectiv! La fel ca în sport ne gândim că la anu’ putem să facem ceva mai bun, poate că se va schimba ceva. Este obligatorie această atitudine pentru că avem trei copiii, pentru că suntem tineri, pentru că lupta noastră în acest sistem abia a început.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu