Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Deportaţi în câmpia disperării

S-a întâmplat parcă ieri. Şi totuşi de atunci au trecut 61 de ani. Era în ziua de Rusalii a anului 1951. Atunci, 12.791 de familii de ţărani gospodari din 172 de localităţi ale judeţelor Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi au fost deportate în Câmpia Bărăganului. O dramă pe care timpul n-a reuşit să o îngroape în uitare. Practic, ea a distrus pătura mijlocie din ruralul Banatului. Dintre nefericiţii de atunci mai trăiesc puţini. Respectiv copiii şi tinerii acelor vremuri, ajunşi astăzi oameni bătrâni. Ceilalţi au pierit acolo sau la întoarcerea acasă. Doar din loc în loc mai întâlneşti câte un bătrân sau caiete cu amintiri din care poţi afla că din drame, chin şi suferinţe se pot naşte învingători. Că există oameni care, indiferent de greutăţi, au avut puterea de a continua drumul vieţii, chiar dacă pentru aceasta trebuiau să o ia de la capăt. Un astfel de om este şi Iacob Grecu. Are 80 de ani şi l-am întâlnit în satul Socolari, din judeţul Caraş-Severin. N-a uitat nimic din vremurile de atunci, dar îţi spune doar atât cât poate, adică până când mărturisirile ajung la începutul durerii.

Prinţul gliei

Bătrânul se ţine bine. E drept ca o lumânare care arde mocnit. Munceşte după puterile sale şi nu are de gând să renunţe. Pământul şi truda fac parte din existenţa sa cotidiană. Fără de ele ar fi fost mort de multă vreme. „Tatăl meu, Iosif, a fost considerat exploatator de către regimul comunist pentru că avea o batoză de treierat grâu şi o râşniţă de măcinat boabe de porumb. În zorii zilei de duminică 18 iunie 1951 am fost treziţi şi toată familia, adică bunica, tata, mama, soţia, unul dintre copii, pentru că al doilea s-a născut în cursul acelui an în Bărăgan, a fost scoasă afară din casă.

Aveam două ore să ne luăm ce putem pentru a fi evacuaţi, deoarece ni s-a spus că nu mai putem rămâne în sat. A urmat plecarea şi nu ne-au lăsat să luăm prea multe pentru că ni s-a spus că unde vom fi duşi o să primim tot ce avem nevoie. Noi şi încă două familii din sat am plecat la Ilidia. În faţa gării la Răcăjdia era o mulţime de popor adunată din toate satele Caraşului. La fel ca şi noi, urmau să fie duşi spre o destinaţie necunoscută.

Deznădejdea

Era disperare şi durere peste tot. Am fost îmbarcaţi într-o garnitură de tren, oameni cu bagaje şi animale laolaltă, am mers vreo cinci zile într-una fără să ştim unde. Abia după ce am trecut de Bucureşti şi am fost debarcaţi în gara din Ciulniţa am ştiut ce se întâmplă cu noi. Ne-am continuat drumul spre Călăraşi până într-un câmp deschis, unde am întâlnit o mulţime de oameni lăsaţi sub cerul liber. Atunci am trăit prima noapte de coşmar. Abia aşteptam să vină dimineaţa să găsim o sursă de apă, dar pentru aceasta a trebuit să ne săpăm noi fântâni. Ne-am săpat şi bordeie în pământ ca să avem unde locui.

Zilele treceau una după alta. Se apropiau toamna, iarna şi ne puneam problema unde o să locuim. Ni s-a dat câte o parcelă de pământ şi ne-au pus să ne facem case de pământ acoperite cu stuf. N-aveam nici lemne şi am început să adunăm de pe câmp de la băştinaşi coceni şi rădăcini de porumb, ciulini şi beţe de floarea-soarelui. A fost cumplit. Ne lipseau toate cele necesare traiului. Am fugit acasă, în Banat, după ceva ajutoare, dar am fost prins şi am făcut şi puşcărie. După aceea tot în Bărăgan m-au dus.“

A venit şi ziua iertăciunii

„Aşa s-au scurs anii şi se auzea că o să fim duşi acasă. Munceam foarte greu pe zece lei ziua de muncă. Am pus ceva deoparte, ne-a prins bine pentru că la întoarcerea acasă am găsit totul distrus. Nici în casă nu mai era nimic. Toţi au luat şi au făcut jaf şi distrugere. Am luat-o de la capăt. Astea sunt doar o parte din lucrurile petrecute. Sunt mult mai multe, dar mă limitez doar la atât“, încheie bătrânul Iacob Grecu.

Continuăm discuţia, mai vorbim de una, de alta. Moş Iacob vorbeşte frumos, are un zâmbet discret de învingător, îmi arată gospodăria refăcută, îmi spune de familie, de copiii ajunşi oameni cu carte multă. Vine un meseriaş din sat, tocmesc o lucrare pentru zilele următoare şi viaţa merge înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în urmă cu mai bine de o jumătate de secol. Moş Iacob nu ştie de stres, de criză. A trecut prin prea multe ca să se împiedice în nişte trucuri ieftine de guvernanţi temporari în fruntea vremurilor.

Nicolae Pătruţ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 11, 1-15 IUNIE 2010

Vizualizari: 702



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI