Imprimati articolul

...Dătători de legi şi datini, Mircea, „mare voievod şi domn“

Apărător al pământului strămoşesc, diplomat chibzuit şi viteaz comandant de oşti, Mircea, fiul lui Radu, numit în hrisoave „cel Bătrân“, s-a urcat pe tronul Munteniei la 23 septembrie 1366, după ce predecesorul şi fratele său, Dan I, a fost ucis într-o luptă cu Şişman, ţarul bulgar de la Târnovo.

Păstrează fiinţa ţării

Domnia de 32 de ani a lui Mircea cel Bătrân (foto) reprezintă un maxim al dezvoltării statului muntean ca întindere teritorială şi putere militară. Un uric adresat mănăstirii Tismana menţionează: „Io, Mircea voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi herţeg al Almaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor.“
Interesantă este sintagma „până la marginile părţilor tătărăşti“, prin care sunt desemnate ţinuturile din nordul Deltei, la est de limanul Nistrului, numite mai târziu Basarabia, ca urmare a cârmuirii domnilor munteni coborâtori ai lui Basarab I.

Dominanta pentru existenţa şi relaţiile externe ale Ţării Româneşti pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân o constituie pericolul turcesc. De altfel, toate războaiele purtate în acest răstimp, începând cu bătălia de la Kosovo Polje (Kosovo de astăzi), Rovine, participarea la Nicopole, campania din 1417 a sultanului Mehmed I împotriva Ţării Româneşti, ca şi tratatele încheiate cu Polonia, Ungaria şi Serbia au urmărit apărarea ţării de expansiunea Imperiului Otoman. Consecinţa acestei politici realizate prin vitejia şi sacrificiile celor mulţi, precum şi acţiunile politico-diplomatice ale domnului, au avut ca rezultat păstrarea fiinţei statului muntean, în timp ce alte ţări de la sud de Dunăre au fost transformate pentru sute de ani în paşalâc.

Jocuri diplomaticeşti

Interesante sunt implicaţiile voievodului muntean în afacerile interne, să le spunem aşa, ale Imperiului Otoman. În iulie 1402, Baiazid este înfrânt la Ankara de către hanul mongolilor Timur Lenk. Purtat într-o cuşcă, învingătorul de la Nicopole nu rezistă umilinţei şi moare un an mai târziu. Moartea sa declanşează o aprigă luptă pentru putere. Mircea îl sprijină pe Musa, cel mai mic dintre fraţi, îl cheamă în Ţara Românească şi îi promite ajutor pentru a deveni sultan. Domnul muntean îi oferă un corp de oaste şi, cu sprijinul despotului sârb Ştefan Lazarevici, Musa începe lupta împotriva fratelui său Suleiman, care este învins şi ucis la 17 februarie 1411. Din păcate, situaţia aceasta favorabilă este de scurtă durată. Un alt frate, viitorul sultan Mahomed I, sprijinit de bizantini şi sârbi, îl biruie pe Musa, care piere încercând să treacă Dunărea. Proaspătul sultan nu va uita această „uneltire“ şi în 1417 porneşte împotriva muntenilor, cucerind cetatea Giurgiu. Într-un moment de maximă tensiune, românii sunt din nou singuri în faţa unui duşman care dispunea de considerabile mijloace militare.

După trei decenii de rezistenţă, singur în faţa unei puteri în plină expansiune, Mircea cel Bătrân încheie în 1417 un tratat. Potrivit prevederilor acestuia, sultanul se învoia ca „principatul să se guverneze după propriile sale legi, iar domnitorul Valahiei să aibă dreptul de a face război şi pace şi acela de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi“. Voievodul, se specifica în tratat, va fi ales de către mitropolit şi boieri şi anual va plăti tezaurului imperiului „trei mii de piaştri roşii a ţării“. La fel de importante sunt şi celelalte aspecte ale domniei lui Mircea cel Bătrân, despre care vom continua să vorbim.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 13, 1-15 IULIE 2010

֩ Comentarii