Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Vacanţa de vară

Un itinerar fascinant

A venit vara. Au venit, buluc, peste noi, concediile. A venit vremea să mai zăvorâm în suflete ceva amintiri pentru zilele mai puţin frumoase care vor urma. Unde să plecăm, unde să ne ducem, ce să vedem, au fost întrebările pe care ni le-am tot pus.

Am răsfoit şi am tot răsfoit pliante cu oferte. Am căutat pe net destinaţii mirifice. Am mai vorbit şi cu alţi împătimiţi de vacanţă despre locurile fermecătoare pe care le-au văzut.

Dar tot nu ne-am hotărât unde să adăstăm vacanţa asta. Să fie Marea? Să fie Muntele? Să fie hotel modern? Să fie pensiune agroturistică? Parcă întoarcerea la natură ar fi cea mai bună opţiune. Ar fi poate cea mai la îndemână hotărâre. Vine o vreme când vrei cu tot dinadinsul să trăieşti altcumva decât în marile oraşe.

„Ca să nu avem vorbe la proces“ – mergem acolo, ba nu, mergem în partea cealaltă -  am pus degetul arătător pe harta ţării şi, unde a făcut punct unghia, acolo ne-am îndreptat paşii. Adică maşina...

Agroturism la Runcu
Drobeta Turnu Severin... Aşa vrură sorţii, dacă pot spune astfel, să decidă pentru o parte a vacanţei acesteia. Bine şi aşa... Voiam Maramureş, dar parcă degetul pus cu ochii închişi pe hartă ştie că pe acolo sunt inundaţii teribile, oamenii sunt supăraţi, au probleme serioase, se confruntă cu drame inimaginabile. Acum să fie Drobeta Turnu Severin.

Până să ajungem în Mehedinţi o cotim, de la Sinaia, spre Târgovişte şi ne oprim, conform indicatorului, la Runcu. O comună dâmboviţeană despre care coana Europa, aşa cârcotaşă cum e în multe cazuri, ar exclama laudativ: „Aşa da!“.

Drumurile prin zonă sunt bune, chiar dacă localitatea nu e în totalitate asfaltată. Locul începe să se umple de pensiuni. Au venit şi fii ai satului să investească în case de vacanţă, dar au venit şi oameni de la Bucureşti cu bani. Toţi sunt impresionaţi de frumuseţea şi liniştea zonei. Munte şi deal şi frânturi de câmpie la un loc. Toate îngemănate, toate întretăiate...

Aproape că te cutremuri de câtă linişte simţi că te potopeşte. Din când în când, câte o cireadă de vaci spintecă poienile codrului. Am întâlnit şi un cioban cu turma lui. Sprijinit în ghioaga grea, din lemn de salcâm, mi-a spus că oile nu au voie să pască pe unde mănâncă vacile. „Că oaia aşa a fost lăsată.

Să radă tot şi vaca să nu mai mănânce după ea“. Dar ciobanul e mândru când îmi povesteşte că, pe vremuri, un alt oier a venit din munte, din Transilvania, şi şi-a pus casa aici. „Runceanu se numea şi el a dat numele locului.“

Confort şi meniu de lux la preţ de „margarete“
Una dintre pensiuni mi-a atras în mod vădit atenţia atât prin felul ei rustic în care zâmbeşte turiştilor, cât şi prin numele încărcat parcă de istorie: „Plaiul Domnesc“.

Despre aceasta am aflat că are toate utilităţile cu care un turist pretenţios de la oraş este învăţat: baie proprie celor cinci camere şi două apartamente, încălzire centrală, telefon fix, frigider, televizor, sală de conferinţe, semnal pentru toate felurile de telefonie, biliard, grătar, livadă, restaurant, cramă şi lista poate continua.

Tot ce se serveşte la masă este proaspăt şi se găteşte în funcţie de preferinţele turiştilor. Pentru o cameră dublă şi mic dejun cei interesaţi plătesc 90 de lei pe noapte. Gazdele, urmaşe ale ciobanului care a dat numele comunei, îmbie turistul care le calcă pragul cu bulz, ţuică şi clătite cu dulceaţă de soc. Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului“ este una dintre atracţiile zonei, care nu trebuie ratată, dacă tot ajungeţi pe aici.

Casa de odihnă Cristina, un tărâm ca în poveştile frumoase

Ne oprim apoi la Brădetu, un sătuc din judeţul Argeş, ultima aşezare omenească pe Valea Vâlsanului. Casa de odihnă Cristina mângâie, ca într-o joacă, ochiul. Verde, galben, albastru, sunt culorile care năpădesc, de pretutindeni, casa.

Şi mă întreb dacă nu cumva am ajuns, fără să vreau şi fără să ştiu, pe vreun tărâm uitat de poveste. Vreo poveste a copilăriei. Când proprietara pensiunii, Cristina Popescu, îmi vorbeşte, înţeleg de unde vine gândul poveştii: din tonul ei blând, din timbrul cald, din privirea senină, din sufletul de poet. „Verdele, îmi spune, l-am luat din ambientul pădurii de lângă noi.

Era atâta în jur, că nu puteam să fac abstracţie de el şi să nu dau şi casei noastre un pic, cât să-i aducă un plus de farmec. Pe pereţi am pus, după ce am furat de la soare, galben pai, auriu, cald, luminos. Şi, pentru că albastrul nemărginit al cerului se revarsă cel mai adesea peste locurile acestea, am împletit şi culoarea seninului în mănunchiul de culori al casei mele de vacanţă.

Am considerat că, dacă pentru mine toate aceste tonuri sunt aducătoare de pace interioară, nu au cum să nu fie şi pentru cei care îmi trec pragul. Şi, slavă Domnului, sunt destui cei care aleg să vină în ospeţie.“

De fapt, constat că, da, blândeţea tonurilor cu care e vopsită casa e în deplină armonie cu zona: totul e intim, cald, ca acasă la bunici. Totul e simplu, degajat, funcţional, fără nimic pompos, inutil, complicat. De la butelia ori lemnele care înfierbântă focul sub oale, până la mobilierul nedecorat cu brizbrizuri fastuoase, menit să ridice cota gazdei.

De la farfuriile nesofisticate până la iarba moale şi verde care creşte nestingherită în grădină. De la costumele populare, păstrate cu sfinţenie de Cristina Popescu, până la cărţile şi fotografiile vechi, cu încărcătură emoţională.

Îndemn la reculegere şi iertare
Dacă secolul al XIX-lea spune ceva iubitorilor de tradiţii, ei, bine, da, până acolo se întinde „zestrea“ familiei despre care vorbim acum.

Adevărul este că doamna Cristina este, din punct de vedere jurnalistic, o adevărată mină de aur. Descendentă din neam de preoţi, ea ştie poveşti cu urşi ajunşi în pridvorul casei şi alungaţi cu tigaia. Şi mai adaug un element definitoriu pentru Casa de odihnă Cristina: peste tot, pe hol, în camere, pe sală, în pod, sunt cărţi. Multe cărţi. Pentru toate gusturile.

Cristina Popescu îşi ştie şi îşi respectă înaintaşii. De altminteri, întregul sat îşi cinsteşte încă rădăcinile. De ziua Sfântului Ilie, pe 20 iulie, se adună toată suflarea localităţii, ca să cânte, să joace, să-şi aducă aminte de obârşii. Fost schit de călugări, bisericuţa din localitate îmbie turistul la reculegere şi iertare. Mai încolo, se găsesc biserica de piatră de la Corbi şi mănăstirea de la Robaia.

Ca în sânul familiei
Pensiunea, deşi proprietara ţine la numele de casă de odihnă, poate primi până la 15 suflete şi trei autoturisme în curte. Camerele au baie proprie, cu duş. În umbrarul de lângă pensiune se întinde masă mare, bogată, ca într-o familie numeroasă.

Turiştii care doresc să facă excursii în împrejurimi, să culeagă mure, să adune ciuperci ori să momească vreun peşte pot să pornească spre Vidraru, Curtea de Argeş, Bâlea Lac şi Bâlea Cascadă.

Cei care au probleme hepatice, renale, reumatismale, respiratorii, astenice pot apela la spitalul din staţiune, ca şi la izvoarele cu ape minerale. Dacă au la ei o dovadă că sunt plătitori de asigurări de sănătate şi o carte de identitate, recomandare şi o trimitere de la medicul de familie, pot beneficia de tratament de specialitate.

Cum temperaturile, nici măcar în luna lui „cuptor“ nu prea depăşesc 20 de grade C, e bine să plecaţi la drum cu lucruri mai groase. Nu uitaţi însă nici costumul de baie. Bronzul de munte este, ca stânca unde vă bronzaţi, mai trainic şi mai sobru decât cel de mare. Mai puţin cunoscute decât Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Vâlsanului ar putea rivaliza cu acestea, dacă ar fi la fel de promovate.

Casa Cristina este, pentru zilele când paşii vă poartă pe aici, gazda ideală. Are trei margarete şi este, cu siguranţă, locul unde se pot încărca toate bateriile ajunse pe zero. Iată un număr de telefon şi o adresă de mail la care puteţi să faceţi rezervări: 0744993860; casacristinabradetu@yahoo.com.

Vizite dulci la Amara
Şi, de la atâta umblat pe poteci de munte, pe coclauri depărtate de pasul omenesc – nu, că frumos a fost, saracan de mine! – parcă mă dor toate oasele. Prilej să mai tragem un drum şi la Amara, colea, lângă Slobozia. Dacă veniţi de la Ploieşti, aveţi ocazia să vă opriţi şi la Lacul Rodeanu, situat pe teritoriul comunei Adâncata.

Apa e bună, cică vindecă nu numai durerile de şale şi încheieturi, ci şi pe cele de stomac şi fiere. Din păcate, primarii de aici au avut grijă să roadă la caşcaval pentru ei şi nu au amenajat nimic aici, la lac. Aşa că, dacă vreţi să înnoptaţi într-un loc cu un acoperiş deasupra capului, nu doar să vă mânjiţi, ca pieile roşii, cu nămol, direcţia Amara...

Amplasată chiar în coasta reşedinţei de judeţ a Ialomiţei, deci în plin Bărăgan hârjonit de vântoase şi zăduf, staţiunea balneoclimaterică în cauză poate oferi servicii de tratament la standarde europene. Apa sărată a lacului, cu sulfaţi, bicarbonaţi şi magneziu, dar şi nămolul aferent te pun, cât ai zice Amara, pe picioare. Mă rog, sau în mâini.

Dar e bine de ştiut că şi afecţiunile ginecologice sunt tratate cu succes. Ei, şi dacă ai rezolvat cu încheieturile şi alte probleme, ce te opreşte să te aşezi la plajă şi să laşi soarele să te mângâie pe trup?

Cu faţa spre istorie
După ce te-ai repus în funcţiune, de ce să nu o iei la pas prin împrejurimi? Şi aici ai ce vedea. Că doar nu te-ai dus să zaci în staţiune. Dai o fugă la Muzeul de Istorie din Slobozia şi, dacă ai maşină, bagi într-a patra, ca să nu te prindă radarul, până la Giurgeni, locul unde s-a născut Mihai Viteazul.

Ehei, Tudora, mama voievodului, avea aici, la Târgul de Floci, cazan de ţuică şi spirtoase şi frumuseţe de corăbii viteziste. Dunărea – na, am lăsat-o pentru mai târziu pentru că o descoperim în miniatură la Amara.

Zona, datorită frumuseţii, era cunoscută ca „Veneţia Bărăganului“. Acum arheologii fac săpături aici şi, din iarba cât statul unui om, sar adesea cioburi de ceramică. Mai poţi să te preumbli, dacă tot vii la Amara, şi pe la conacul Marghiloman din Sinteşti ori pe la Mănăstirea Balaciu. Aici, dacă vrei tot istorie, poţi să o iei spre Piscul Crăsanilor, unde se spune că ar fi îngropată comoara lui Dromichete şi unde descoperi muntele roşu din buricul Bărăganului…

Da, turismul rural poate fi şi aici la mare preţ. Trebuie doar să te uiţi cu atenţie în jur. Sau poate vrei să vorbeşti cu franţuzul de la la Cocora, Jean Herbert, care s-a apucat să facă agricultură în Bărăgan, în vreme ce noi, ăştia, autohtonii, am dat bir cu fugiţii prin marile oraşe. Că dacă tot ai venit la Amara, e bine să îmbini utilul cu plăcutul – împachetare cu nămol pe malul lacului.

E imens lacul ăsta. Are peste 150 de hectare de luciu şi lumea ştie de proprietăţile sale terapeutice de mai bine de o sută de ani. Bogaţii ajungeau aici în caleşti trase de cai focoşi şi îşi menajau, delicat, încheieturile. Apa lacului a fost captată azi şi în căzi mari, unde e încălzită şi numai bună de spălat nămolul cu care ţi-ai ostoit şalele.

La Mamaia, ca la mamaie
Dar pe cuvânt că, dacă ai ajuns la Slobozia, nu se cade să nu dai o fuguţă scurtă, de o oră şi jumătate cu maşina, până la mare. Briza răcoroasă şi nisipul fierbinte nu pot lipsi din lista ta de destinaţii turistice. Dacă n-ai văzut, măcar o dată pe an, marea noastră, eşti tot anul ursuz şi sărac. Îţi lipseşte verva, nemărginirea, lumina.

Deşi se spune că Mamaia e o staţiune cu fiţe, pentru vipuri, unde se cheltuiesc bani mulţi, vin şi vă contrazic. În plin centru al celei mai renumite staţiuni de la Marea Neagră poţi găsi o adevărată oază de rustic, de implicaţii rurale, de rădăcini, de turism altfel.

Complexul Mercur - Minerva, deşi utilat modern în camere, cu frigider, televizor, telefon, aer condiţionat, termopan, aminteşte, prin mai multe elemente, de turismul de odinioară la Marea Neagră: câteva căruţe vechi amplasate prin iarbă, o căpiţă de fân, pusă parcă strategic pe terenul de volei şi fotbal, flori presărate prin copăi măcinate de patina timpului. Te opreşti din pripeala zilnică şi faci poze. E mirific! Şi în minge dacă dai, tot ca la ţară dai…

Porţile sunt făcute nefinisat, din lemn brut, furat parcă mai ieri din munte şi nebăgat sub cântecul joagărului. Leagăne mari, din lemn necizelat, nedat la rindea, în care se bălăngăne tineri şi bătrâni, când marea e haotică şi furioasă şi nu vrea compania nimănui, se găsesc din loc în loc. Nu-ţi poţi refuza dulceaţa legănatului într-un astfel de scaun.

Nici vorbă de fiţe
Pluteşti. Visezi. Pierzi noţiunea timpului şi a timpurilor. Cine spune că eşti la Mamaia, cea mai de fiţe staţiune de la marea noastră? În holurile hotelurilor arde parcă, aşa e realizat peretele, focul în vatră. Stai alături şi mai arunci, parcă, un lemn în foc. Aşa te îndeamnă „tăciunii“ din „cămin“… Să ţii focul aprins în permanenţă.

Dacă nu-ţi lipseşte imaginaţia, şi dacă ai şi voinţă, faci un exerciţiu şi te vezi degrabă în Mamaia interbelică, bătând, la pas uşor, cei opt kilometri de plajă. Porţi un altfel de costum de baie decât cel de azi şi o altfel de rochie, nu la fel de decoltată, nu la fel de scurtă, nu bei sucuri acidulate, care îţi strică dinţii şi te programează, volens, nolens, la dentist, lapte sau bragă dai de duşcă, asculţi, evident, o altfel de muzică... Din reverie te trezeşte mersul apăsat al poliţiştilor încartiruiţi la Marea Neagră, pentru siguranţa populaţiei.

Poc, poc, fac paşii şi gândul se întoarce în cotidian. Da, eşti la Marea Neagră, eşti la Mamaia. Dar dacă vrei, poţi să petreci şi aici o vacanţă de poveste. Impregnată cu acorduri rustice. Ca la mamaie…

Mă opresc, că se închide ediţia. Vom mai reveni în numerele următoare. Mai aveţi vreo îndoială că ţara noastră merită văzută? Că sunt, la tot locul, frumuseţi deosebite, de vis, de poveste? Hai să le descoperim, cum ziceam, şi în numărul următor…

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 16, 16-31 AUGUST 2008

Vizualizari: 912



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI