Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

OGRADA CU „SEMNE“

CASA (IV)

Simbolistica spaţiului construit
Dacă incinta casei se supune simbolisticii formelor geometrice care le generează, numărul şi destinaţia încăperilor corespund unor simboluri destul de obscure omului modern.

Casa cu o singură încăpere, care includea vatra de foc (loc sacru, altar şi spaţiu pentru pregătirea hranei), spaţiul odihnei şi cel destinat păstrării proviziilor, are dimensiunea unicităţii divine. Casa cu două incinte, prima – vatra de foc şi cămara, a doua – spaţiul odihnei şi al altarului familial, este expresia separării terestrului de divin. Această împărţire mai există în casele bătrâneşti rurale sau de la periferia oraşelor, cu menţiunea că spaţiul destinat proviziilor s-a insularizat, fiind suplimentat prin beci şi pod.

Se remarcă persistenţa altarului familial ancestral – peretele cu icoane. Sacralitatea spaţiului de odihnă este confirmată prin faptul că în această cameră sunt interzise activităţile domestice considerate impure: toaleta locatarilor, spălarea rufelor, pregătirea alimentelor (consumarea lor este pură deoarece focul utilizat pentru pregătire are valenţe purificatoare).

Amplasarea cămării (spre N/N-V) nu este dictată numai din raţiuni practice (răcoarea menită să asigure conservabilitate), are şi o conotaţie simbolică, proviziile fiind puse astfel sub protecţia strămoşilor binevoitori, a căror „lume“ era situată undeva în nord.

În casa cu trei camere, cea de-a treia încăpere era tratată ca incintă separată, destinată oaspeţilor, consideraţi în toate civilizaţiile mesagerii zeilor. Este suficient să amintim ca argumentaţie că în unele zone rurale mai poartă încă numele de „casa din faţă“ (nu camera!), care-i desemnează indubitabil statutul distinct.

Simbolistica materialelor de construcţie
Aparent, materialele de construcţie aparţin mediului în care se edifică locuinţa şi trebuiau să fie durabile (casa se face „pe viaţă“, înţeleasă cel puţin cât viaţa proprietarului). În realitate nu erau alese la întâmplare, ci după propria valoare simbolică care, integrată în universul casei, îi consolida dimensiunea protectivă. În arhitectura rurală românească pot fi reţinute ca principale materiale de construcţie piatra, lemnul şi lutul.

Pietrei, în toate civilizaţiile, i se alocau virtuţi protectoare faţă de divinităţile chtonice/subpământene. Fundaţia şi pardoseaua de piatră protejau casa şi pe locuitorii acesteia. Credinţa era atât de puternică încât şi în prezent fundaţia se purifică cu agheazmă, ca reminiscenţă a practicii ancestrale de îndepărtare a posibilelor energii malefice incluse în material.

Urarea la căsătorie „casă de piatră“ nu este numai o simplă trimitere la durabilitatea fizică a viitorului cămin. Ea trebuie a fi înţeleasă în dimensiunea ei spirituală, simbolică, dedusă din sintagma „casele cu vorba se sparg, nu cu fapta“, care trimite fără echivoc la fragilitatea universului familial (casa) în faţa agresiunii comunitare.

Lemnul (unele esenţe) are încărcătură simbolică şi magică puternică, în unele mituri fiind alocat divinităţilor creatoare sau eroului civilizator.

Tălpile (fundaţiile), pragurile, uşciorii uşii şi pardoseaua erau făcute din lemn de stejar datorită durabilităţii, dar şi pentru că era/este considerat capabil să îndepărteze şi să protejeze casa de duhurile nefaste ale subpământului (asemeni pietrei).

Stâlpul casei, şarpanta acoperişului şi pereţii se construiau din lemn de conifere, considerate benefice, purificatoare şi intermediari în comunicarea omului cu divinitatea (în mitologia română, bradul primordial era considerat axul lumii). Invocarea bunăvoinţei divinităţilor prin fumigaţii cu răşină este un aspect ce se adaugă la consolidarea simbolismului coniferelor.

Lutul, crud sau ars, are de departe cea mai mare valoare simbolică. O multitudine de mituri ale creaţiei identifică lutul (pământul+apă, două din cele patru elemente ale creaţiei) ca materialul din care a fost creat primul om. Omul, la rândul său, foloseşte lutul pentru a-şi crea casa, suflul divin dătător de viaţă (duhul) fiind substituit de focul din vatră şi/sau de focul cu care este întărită cărămida. Chiar şi prin uscare la soare (foc divin), cărămida de lut include în ea elementele primordiale ale creaţiei (pământ, apă, foc).

Concluzionând, constatăm că o casă din lut, aşezată pe fundaţie de lemn sau de piatră, înglobează într-o singură entitate puterile mitice ale pământului, apei şi focului, la care se adaugă puterile sufletelor locatarilor, la rândul lor părţi ale duhului creator.
 
Sincretismul simbolurilor şi al miturilor esenţiale ale creaţiei regăsite într-o banală locuinţă ne permite să constatăm că expresia îndelung şi frecvent utilizată în mediul rural românesc „casa are duhul ei“ nu este numai o simplă translare asupra acesteia a credinţei că existăm prin voinţă divină.

Ritualul anual de purificare prin botezul creştin, gătirea casei prin văruire, protecţia prin practici magice precreştine (usturoi/bani sub fundaţie, lumini pe pragurile uşii, busuioc la culme) nu sunt numai elemente de antropomorfizare a unui corp fizic, ci şi expresii evidente ale dimensiunilor mitice ancestrale asociate casei, ale căror semnificaţii, deşi nu mai sunt evidente şi explicite, rezistă prin puterea transmiterii lor de la generaţie la generaţie.

A.F. Badiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 13, 1-15 IULIE 2008

Vizualizari: 1229



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI