Imprimati articolul

La mintea...

Mai an, un clasament ne situa pe unul dintre primele locuri, chiar dacă al treilea, în ceea ce priveşte producţia de prune. Adevărul este că, în 2007, în unele locuri nu s-au făcut mai deloc, fie din cauze obiective – ce ţin de mama natură – fie subiective: darea de mână, hărnicia şi priceperea pomicultorilor. Dar, mă rog, asta-i altă poveste. N-am zis tărăşenie.

Şi dacă, la mintea cocoşului, nu avem de ce să fim mândri de rezultatele pe care le-am pomenit – şi mă gândesc, neapărat, la ţuica reieşită în urma procesului de fermentare şi fierbere a respectivelor fructe – la alte capitole, ce ţin tot de agricultură, suntem ceva mai modeşti ba, poate, chiar la pământ. Ori în aer, după cum – cu neascunsă şi cam tembelă bucurie – preciza un fost demnitar al ministerului de resort.

Un exemplu în acest sens: irigaţiile. La care, până în urmă cu vreo 18 ani, nu stăteam deloc rău, ba dimpotrivă. Numai că atunci când s-au deschis zăgazurile la libertate, unii au înţeles că li se permite să fure, fără nicio remuşcare, instalaţiile de udare ori să distrugă tot ce nu puteau duce în căruţă.

Şi aşa se face că în zilele, multe, prea multe la număr, când seceta pârjoleşte ţarinile şi seacă apa din fântâni, apelăm la paparude şi la Doamne-Doamne, doar-doar s-o milostivi să ne dea ploaia cea binecuvântată. Şi în cantităţile trebuincioase. Că două-trei picături pe alocuri nu se pun la socoteală. „Sunt ca o frecţie la un picior de lemn“, zice badea Gheorghe Ion.

Este o adevărată tărăşenie pe care ne-am făcut-o cu mâna noastră, prin neglijenţa şi nepăsarea tuturor celor care aveau un cuvânt de zis în oprirea dezastrului. Iar încercările de-a mai repara ce se mai poate din ce s-a stricat, slabe şanse de reuşită au avut. Până acum, cel puţin.

O vorbă spune că nu merită să plângi după laptele vărsat. Aşa o fi, dar când străbaţi câmpiile pârjolite de arşiţă, când vezi prăpădul adus de soarele nemilos al unei primăveri ce a semănat mai curând cu o vară toridă, în unele locuri, mai că-ţi dau lacrimile. Pentru că, să nu uităm, înainte de toate pământul de apă are nevoie. În absenţa ei nici măcar de o cireaşă de mai cu care să ne îndulcim amarul nu poate fi vorba. Cincizeci de mii de lei, şaptezeci, mă corectează nevastă-mea. Cu atât se vindea luna trecută un kilogram în pieţele bucureştene. Mai mare ruşinea.

Gogu PINTENOGU’
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 13, 1-15 IULIE 2008

֩ Comentarii