Imprimati articolul

Tratatul de la Trianon, un mare verdict al istoriei

Evenimentele politice şi militare care au avut loc în vara anului 1919 – instaurarea bolşevismului în Ungaria şi riposta hotărâtă a armatei române – au înăsprit relaţiile României cu statele membre ale Consiliului Suprem şi explică, în bună măsură, amânarea încheierii tratatului de pace cu Ungaria până în iunie 1920.

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegaţiei ungare Tratatul de Pace. Încercând să impresioneze conferinţa printr-un discurs rostit în trei limbi, şeful delegaţiei ungare, contele Apponyi – un spirit şovinist şi intolerant – a arătat că Ungaria a fost statul cel mai crunt lovit „deoarece a pierdut două treimi din teritoriul şi populaţia de dinainte de război“.

Mai mult, Apponyi susţinea că „se transferă hegemonia unor rase cu civilizaţie inferioară“ şi că „nu se ţine seama de voinţa popoarelor care se transferă dintr-un stat în altul“. Delegaţia ungară cerea plebiscit, care să asigure alipirea fostelor teritorii la statul ungar, iar în cazul în care dezmembrarea se va menţine, „o uniune economică a părţilor dezlipite şi garanţii temeinice pentru ocrotirea minorităţilor“.

Aceste observaţii, ca şi altele de aceeaşi factură, au provocat împotrivirea vehementă a delegaţiilor română, cehoslovacă şi iugoslavă. După ce reaminteau Conferinţei de Pace orientarea imperialistă a politicii externe promovate de Austro-Ungaria, cele trei delegaţii demonstrau, pe baza unor izvoare documentare autentice, drepturile istorice ale naţiunilor asuprite din Imperiul Habsburgic asupra teritoriilor pe care le locuiau de veacuri.

După dezbateri furtunoase care au durat peste patru luni, Puterile aliate şi asociate mari şi mici au încheiat în ziua de 4 iunie 1920, la Trianon, lângă Paris, Tratatul de Pace cu Ungaria.

Semnat în numele României de savantul Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu, Tratatul de la Trianon „a reglementat un complex de probleme şi de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, naţional şi teritorial“.

În mod deosebit acest tratat a consfinţit noua configuraţie teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei şi a consemnat angajamentul Ungariei de a recunoaşte frontierele Italiei, Austriei, Poloniei, României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Totodată, tratatul amintit confirmă recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România.

Din păcate, evenimentele care au urmat, culminând cu răpirea Ardealului de Nord şi continuând cu o neîntreruptă şi intensă campanie antiromânească în afara, dar şi înăuntrul statului vecin, la care se adaugă voci ale politicienilor maghiari din ţara noastră, arată, încă o dată, că toţi aceştia nu au reţinut nimic din învăţămintele istoriei. Mai mult, capete înfierbântate visează la „un imperiu al Sfântului Ştefan“, într-o lume care acum, la început de mileniu trei, se vrea disociată de aceste rămăşiţe ale medievalismului.

Lucrările Conferinţei de Pace au continuat, astfel că, la 10 august 1920 s-a semnat la Sévres tratatul încheiat între Marile Puteri cu Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, prin care se stabileau în mod formal graniţele acestor state. Tot acum s-a recunoscut alipirea Bucovinei întregi la România şi s-a fixat graniţa ţării noastre cu Polonia şi Cehoslovacia.

La 19 septembrie, delegaţia altei ţări învinse, Bulgaria, a primit tratatul provizoriu de pace. Printr-un memoriu redactat de diplomaţii Gheşov şi Ţacov, Bulgaria solicita bunăvoinţa Puterilor aliate. Răspunsul acestora, prezentat bulgarilor pe 2 noiembrie, sublinia că guvernul bulgar a dus o politică de cucerire şi jaf, iar Bulgaria nu a cerut pace decât atunci când a fost învinsă pe câmpul de luptă şi silită să depună armele. În aceste condiţii, pe 27 noiembrie, la Neuilly-sur-Seine, Stamboliski, primul-ministru bulgar, semnează „într-o tăcere impresionantă“ tratatul de pace prin care România şi-a menţinut graniţele fixate prin Pacea de la Bucureşti din 1913.

La Paris însă, bătălia va continua pentru recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2008

֩ Comentarii