Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Lumea de acum

Am auzit deunăzi, undeva în Ţara Ardealului, un cântec ce m-a pus pe gânduri: „Lumea ceea de demult. Bun-o fost şi s-o trecut. Lumea asta, de amu/ Parcă e şi parcă nu.“ Era încărunţit de vreme omul ce se rostea încă pe sine, dar avea un farmec al lui, aparte, cum au toţi doinitorii ce-şi pun inima în cântec. Oricum, viersul e cu dreptate. Vremuiala vremii a şters cumva conturul punctelor cardinale, între care curgea molcom şi senină viaţa românilor. Aşa a fost

La mine-n sat, de pildă, la Valea Seacă, undeva în căuşul dealurilor Văii Carasu, aproape de Marea cea Mare, acolo în aşezarea aceea de oameni gospodari, cel mai hulit lucru era să te împrumuţi. Oamenii săreau ca unul la necaz, dar făceau clară deosebire între nevoie, nevoiaş şi lene ori om de nimic. Aşa că nu era ogradă, ogor să nu fie întoarsă brazda ca la carte! Gunoaiele grajdului, cele din livadă erau stivuite în platforme şi, în primăvară, înmugureau ţarina, adăugând încă o promisiune vredniciei gospodarului.

Aşa că, deşi Dobrogea ne drăgălea, după anotimp, iarnă ori vară, cu criveţe usturătoare ori nădufuri sufocante, la care se alătura lipsa apei, cu toate acestea vă zic, satul se împovăra de legume, pepeni, struguri, cartofi chiar, ca să nu mai amintesc de grâne ori porumburi. Era un fel de întrecere, nemărturisită, dar statornică, o ambiţie căreia îi căzuseră pradă toţi gospodarii satului. Şi ce mândri erau oamenii când porneau către târguri carele vârfuite cu te miri ce! Aşa-i astăzi. Aşa era odinioară. În lumea de demult. Acum, şi la Valea Seacă porţile abundă de legume ori fructe aduse de pe aiurea, treabă pentru care negustorii de ocazie capătă şi ei, acolo, câţiva bănuţi.

Câmpul, mai peste tot bătătură. Aşa că nevoile cu de-ale gurii se împlinesc în pieţele oraşelor din preajmă – locul legumelor ori fructelor, ce făceau până mai ieri fala Dobrogei, fiind luat de banane, portocale, mandarine ori pepeni de Turcia. Au fost date la spate rânduieli şi tradiţii moştenite cândva, iarăşi cândva, de la cei bătrâni, agricultorii devenind, când şi pe unde pot, zilieri necalificaţi. Aşa e acum la mine în sat, şi aşa e în mai toată România. Importăm, importăm, importăm.

Pământul, sfântul ogor românesc, îşi doarme, în mare parte, somnul de veci, fiindcă fierul de plug nu l-a mai trezit de bun timp la necesara şi fireasca lui viaţă. Despre tradiţia noastră de importanţi exportatori de grâne, vinuri ori animale, în mai toată Europa – nici măcar modernele cărţi de istorie, cu iz contemporan, nu mai amintesc. Cei care reuşesc totuşi, câţi mai au curajul să rişte – sunt flori rare – într-o economie de demult, prea de demult în agonie. Numai că… vorba cântecului pe care l-am auzit nu demult într-un sat ardelean: „Lumea asta de amu Parcă e şi parcă nu!“ Înţelegeţi acum îngrijorarea mea?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2008

Vizualizari: 712



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI