Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Medicina nu se traduce în „yes“ ori „no“

Profesorul Alexandru OPROIU este astăzi o personalitate de referinţă a comunităţii medicale din România, şi nu numai. În deceniile de când poartă halatul alb, domnia sa a redat sănătatea multora dintre cei care şi-au pierdut orice speranţă de a reveni la viaţa normală. Sub acelaşi halat alb, profesorul a pregătit vlăstarele care reprezintă astăzi cu cinste învăţătura marelui mentor. Despre toate acestea, în rândurile ce urmează.

– Când şi cum v-aţi hotărât să vă faceţi medic, domnule profesor?

– De când eram în liceu, cam prin clasa a doua, a treia de liceu, am decis să mă orientez spre medicină. N-am vrut să fiu profesor, doream să devin un doctor bun. Poate că am fost influenţat de doi medici de cartier, acum le spune medici de familie. Era un sistem privat, aveau cabinet, chiar şi un aparat de radiologie; umblau şi dădeau consultaţii şi la săraci, şi la mai puţin săraci, ba chiar şi gratis. Conlucrau bine între ei, nu se băteau pe clientelă, când plecau în concediu se suplineau. Erau într-o relaţie formidabilă cu farmaciştii, care erau tot de cartier. Împreună discutau reţetele care se preparau în laboratorul galenic al farmaciei.

– Aţi avut înţeleg, şi aţi şi luat aminte, modele extraordinare: puteţi trage acum o concluzie după o carieră importantă, v-a adus satisfacţii activitatea aceasta de medic?

– Da, unele foarte mari, mai ales când ai succese diagnostice şi terapeutice, dar au fost şi insatisfacţii mari. Cu trecerea timpului suferi din ce în ce mai mult de insatisfacţii din cauza bolilor incurabile, a situaţiilor depăşite în care ştii că nu mai ai nicio şansă. Dar eşti fericit că ai, totuşi, posibilitatea, de a face bine, pentru că eşecurile vor exista, totul e să înveţi din ele.

– Dumneavoastră sunteţi şi profesor, şi de aceea vă întreb: învăţământul medical românesc este la nivelul celui mondial?

– Părerea mea este că da. Avem şi proba: medicii români care se duc şi profesează în străinătate sunt apreciaţi. Am întâlnit asemenea cazuri pretutindeni.

– Am observat că medicii mai în vârstă discută cu bolnavul, iar cei mai tineri pun între ei şi pacient computerul, şi cel mai adesea aproape că nici nu se uită la tine. E o modificare, zic eu, majoră.

– Este, într-adevăr, o modificare formidabilă. Acum se vorbeşte tot mai mult despre aşa-zisul „record electronic“, adică observaţia care se face pe computer se înregistrează şi rămâne acolo pentru a fi folosită şi ulterior. Această electronizare a observaţiei medicale are şi părţi bune, şi părţi rele. E bine că se înregistrează şi poate fi folosită observaţia medicului, dar aceasta depinde foarte mult de programul care se aplică. Unele sunt făcute de informaticieni fără consultarea cu medicul şi atunci se întâmplă aşa: medicului îi apare pe computer un listing, cum se spune, o înşiruire de simptoame, de exemplu: durere epigastrică, şi întreabă pacientul: „unde te doare?“ Acela îi arată şi el trebuie să facă clic pe „da“ sau „nu“– „yes“ ori „no“. Toate sunt în engleză, nu mai sunt în româneşte.

Sau alt simptom: „greaţă“, „da“ sau „nu“; şi face acolo o înşiruire de „da“ şi „nu“ fără ca să se uite la bolnav, îi face un interogatoriu ca la vamă, ori ca la paşapoarte. Partea bună este că această înregistrare rămâne şi va putea fi folosită oricând. Partea proastă este că se strică complet legătura dintre pacient şi medic. Sunt boli care se văd, trebuie să te uiţi la pacient. A venit la mine o bolnavă care fusese la foarte mulţi medici din aceştia electronizaţi, computerizaţi, şi care avea vărsături de vreun an de zile. I-au scos şi colecistul deşi nu era litiază biliară, nu avea pietre la colecist, medicamente peste medicamente şi ea tot avea vărsături fără greaţă. Ăsta era cluul. Dar nimeni nu s-a uitat la ea.

Femeia avea un ochi ieşit din orbită, care era vizibil dacă te uitai la ea. Ei bine, era o tumoră frontală cu hipertensiune intracraniană şi care îi dădea simptomatologia aceasta digestivă. Dacă nu te uiţi la bolnav şi doar pui clic pe greaţă, pe vărsătură, pe durere, pe balonare, pierzi nişte „amănunte“ esenţiale. Eu le-aş numi fundamentale pentru diagnosticarea bolnavului. Părerea mea este că în viitor va fi o cale de mijloc, adică eu medic discut cu bolnavul pe sistemul vechi, care crea o relaţie de încredere afectivă între pacient şi medic, iar după aceea nu am decât să îmi fac observaţiile mele şi concluziile electronic.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2008

Vizualizari: 893



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI